Spectacolul "Hardughia"

Descriere

Hardughia
de Mircea Radu Iacoban
Regia: Ovidiu Lazăr

Durată: 1 h 30 min.
Data premierei: 3.05.2025

Creatori
regia: Ovidiu Lazăr

scenografia: Andrada Chiriac

foto: Paul Grădinaru

Incredibil: piesa Hardughia a fost interzisă pe scena Teatrului Național din Iaşi în 1981, din dispoziția „,Cabinetului 2" şi revine pe aceeaşi scenă abia după 44 de ani! Lung e drumul teatrului! Sunt episoade pe care nimeni nu le mai ştie, ale unui dramatic ,,teatru în teatru" relevant pentru starea teatrului românesc într-o vreme în care „stăpânirea" nu numai că a încetat, aberant, să mai finanţeze instituțiile de spectacole, dar a continuat şi mai abitir să cenzureze fiecare vorbă lăsată oricum cu dificultate să ajungă în scenă. Prin anii '60, student încorporat în cazarmă fiind, într-o dimineață, în loc să măturăm sectorul, am fost duşi dus cu plutonul,,să executăm o demolare". Tocmai se dărâmase la Iaşi ,,Academia Mihăileană", mai rămăsese erectă o coamă a zidului vestic de incintă, şi câtă vreme am dat zdravăn cu târnăcopul, pot spune că mă număr printre cei ce au dărâmat Academia strămoșească! În care trudise Kogălniceanu (de-aici a rostit la 1843 cuvintele fatidice ,,eu privesc ca patrie a mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania", alături de confrații Asachi, Bărnuțiu, Ghica, Cihac, Gusti şi atâţia alții. Mai târziu am avut şansa să pot citi procesul verbal prin care forurile de partid aprobaseră demolarea (era ținut ascuns din jena mult prea târzie a autorităților) - şi mi-am zis că s-ar cuveni să-ncerc a repara cu pixul ceea ce am dărâmat cu târnăcopul. Nu era posibilă o referire directă şi desluşită, încă mai fumegau protestele la demolarea centrului Capitalei, aşa că am recurs la o țintă falsă: într-un orăşel oarecare, ,,12 oameni furioşi" (apropo de filmul din 1957 al lui Reginald Rose) discută pe tema păstrării ori demolării unei clădiri cu veche relevanță culturală. De adevărata demolare era vorba în subtext: totala falsitate a mult trâmbițatei „democrații socialiste", cu întreg cortegiul politic aferent. Am recurs la un subterfugiu, organizând un spectacol-lectură la sala Studio a Teatrului Național, care nu necesita viza cenzurii CCES. Și cum vigilența niciodată nu ațipeşte, s-au găsit binevoitori capabili să descifreze şi textul şi subtextul, informând „acolo unde trebuie" - la Comitetul Central. Probabil se sesizau lucruri extrem de grave, câtă vreme s-a deplasat la Iaşi ditamai echipa de propagandişti ai C.C. în frunte cu Dumitru Popescu zis Dumnezeu, şeful propagandei în România. Începe piesa – toți ochii, şi „,locali” şi „centrali", urmăreau cu aviditate subalternă reacţiile lui Popescu-Dumnezeu. Numai că pe faciesul de sfinx al mai-marelui propagandei nu se putea citi absolut nimic. Se termină reprezentația. Minute grele de pauză, după care Popescu uimeşte: „Am văzut una dintre cele mai bune piese din dramaturgia contemporană". Stupoare! Din toate colțurile sălii mi se adresează zâmbete largi... Popescu mă ia de-o parte şi-mi dă o ,,indicaţie" vicleană şi definitivă: „,Mută piesa de la Partid, la Consiliul Popular". Evident, la Partid lucrează activişti exemplari, pe când la Consiliul Popular nu-s decât funcționari amendabili. Am ,,mutat-o", ceea ce, în esență, nu schimba mai nimic. Mă întreb şi acum care vor fi fost resorturile atitudinii total neaşteptate a lui Popescu. Una dintre supoziţii: fiind fără îndoială un tip mai elevat, mai informat şi mai abil decât ceilalți, avea poate premoniții cu privire la evoluțiile ce vor urma pe scena politică românească şi bănuia că se apropie un final cu totul neprielnic exercitării rigorilor obişnuite... Momentul de cumpănă fiind însă consumat, am translat spectacolul pe scena mare a Naționalului (regia: Dan Nasta). Imediat, piesa a fost montată şi la Teatrul din Piatra Neamţ (regia: Călin Florian). Primesc o telegramă de la Radu Beligan:,, Citit cu încântare Hardughia. Dacă eşti de acord, o punem imediat în scenă la Teatrul Național din Bucureşti". Numai că în aceeaşi zi cu telegrama primisem şi vestea că Hardughia fusese pretutindeni total interzisă. Ceea ce era greu de înțeles, câtă vreme autoritatea supremă în materie de ideologie în România era Popescu-Dumnezeu. Am aflat mai târziu că a fost sesizat alarmat şi insistent (tot de la Iaşi!) direct „,Cabinetul II", al „tovarășei academician doctor inginer..."), de acolo dictându-se interdicţia trecută peste capul şefului propagandei. Din momentul acela, tot ce am scris nu a mai fost aprobat pentru reprezentare. La Piatra Neamţ se pare că piesa a fost scoasă din scenă de către forurile de partid locale (nici nu figurează în repertoriul general al Teatrului - ca pe vremea lui Stalin, când cei,,cu probleme" erau şterşi din fotografiile oficiale!). ((MONITORUL DE SUCEAVA nr. 58/2025)
Mircea Radu Iacoban
Acest spectacol este o ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau cu situații reale, din vremuri mai vechi sau de astăzi, NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOARE. Pentru că textul lui Mircea Radu Iacoban are un real și profund conținut uman. Căci vorbește despre oameni, mai mult sau mai puțin importanți din punct de vedere politic și social, forțați să ia decizii majore. Fiecare reacționează cum știe, cum poate, cum crede. Așadar, avem de a face cu o vivisecție grijulie în fibra umană. Textul a avut probleme cu autoritățile înainte de 1989 și rămâne incomod și după. O ședință de Partid este, în fond, un bun prilej de a descoperi și de a cunoaște mai bine oamenii care ne reprezintă la nivel decizional și, în cele din urmă, societatea însăși. Între ridicolul primejdios al exercitării puterii și emoția autentică a trăirilor firești, asistăm la un întreg bestiariu, când comic, când trist, de stări omenești în expansiunea lor de câteva ore. Frica și delațiunea, iubirea reprimată de felurite interese și parvenitismul îndârjit compun magma emoțională a acestui spectacol despre lumea românească actuală. Dacă mai adăugăm și vocația de a demola a poporului român, tabloul devine aproape complet. Tineri, maturi sau bătrâni, toți purtăm în noi o hardughie. Pe care, la un moment dat, decidem să o demolăm, fără a ști prea bine ce punem în locul ei. Vorba Monicăi Lovinescu: uităm înainte de a ne aduce aminte
Ovidiu Lazăr

Detalii